O felie sau două de mezel cu cașcaval între două felii de pâine reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, sandviciul de toate zilele. Câți nu am avut în pachețelul de școală un sandvici cu unt și cu brânză (unii mai norocoși cu cașcaval sau șuncă ori salam de Sibiu)? Ori plecam în excursie cu clasa, ori pur și simplu în vacanță cu trenul sau cu mașina, sandviciul avea un rol clar în mintea celor mai mulți dintre noi. O gustare ușor de transportat și mai ales ușor de mâncat în orice împrejurare.
Există însă și o altă categorie, am putea spune, de sandviciuri duse la un alt nivel. Chiar dacă ingredientele sunt, în esență, aceleași, vorbim de câteva tipuri de sandvici care și-au câștigat notorietate și unele chiar un loc la evenimente. Pentru unele, a căror rețetă este consacrată, doar spunându-le numele, lumea știe ce îți dorești să mănânci.
Ploughman’s este nici mai mult, nici mai puțin (și probabil mulți dintre voi o să zâmbească ironic acum), simplul și tradiționalul sandvici cu șuncă și cașcaval despre care povesteam mai sus. Ce-i drept, la origini nu era un sandvici, era tradiționala masă rece pe care o primeai în orice han de sat englezesc, dar a devenit mai ușor de servit în această formă. La bază, cuprindea felii groase de pâine, cu bucăți generoase de brânză Cheddar și murături. Acestora li s-au adăugat feliile de șuncă fiartă și chutney de ceapă. Uneori chiar și ouă fierte intră în compoziție, în funcție de dărnicia locului.

Club este un alt sandvici cu istorie și cunoscut de jur împrejurul lumii și mai mult ca sigur tot datorită plimbăreților turiști. Este un sandvici cu pâine prăjită și felii de carne de pui cu șuncă ori bacon, roșii și maioneză și se mănâncă încălzit. Există și variante cu salată verde. Originea acestuia pare să fie legată de Union Club în New York, iar o primă referință legat de combinație și rețetă apare în 1889, într-un articol din The Evening World, însă sunt și alte variante. Acolo se specifica și tipul de pâine: graham. După tonul respectivului text, nu putem decât să admitem că a făcut furori la vremea respectivă, ulterior câștigându-și și notorietatea.

BLT este un alt reper mondial în lumea sandvciurilor și și-a primit numele de la inițialele ingredientelor de bază: bacon, lettuce (salată) și tomato și este tot un sandvici cald. Rețeta originală datează din jurul lui 1900, dar și-a cunoscut popularitatea după Al Doilea Război Mondial. Deși existența sandviciului ca atare este atestată de la începutul secolului XX, numele de acum, din inițiale, l-a primit mult mai târziu și probabil doar din comoditatea recunoscută a americanilor care iubesc acronimele.


Fish Finger este exact așa cum l-a caracterizat Jamie Oliver: a guilty pleasure. Vrei să pleci cu fish-finger-urile după tine și nu știi cum, așadar le pui între două felii de pâine cu un strop de lămâie și un sos tartar, eventual și ceva salată, și zâmbești buclucaș. Dar probabil pentru asta trebuie să fii întâi și întâi englez sau măcar un împătimit filo-englez. Pentru cei mai mulți dintre noi este un snack din categoria junk food sau pe aproape, dar gusturile nu se discută. Ei mănâncă în toate pub-urile fish&chips și e foarte bine așa, așadar au inventat și prescurtarea, în 1955, sub formă de fish fingers. Probabil că l-au iubit atât de tare încât nu l-au putut lăsa doar la pub și au plecat cu el sub formă de sandvici. Ideea e că a câștigat teren și loc în meniuri și sub această formă.
Sausage sandvici, pe românește cu cârnați. Probabil la noi ar fi declarată câștigătoare varianta de sandvici cu chiftele, dar este tot o discuție despre excursii dinainte de ’89 și nu vrem să excludem publicul tânăr din conversație. Revenind la sandviciul nostru, contrar a ceea ce pare, nu are origini britanice ci americane, mai exact italo-americane, pentru că rețeta este cu cârnați italienești și ardei roșu, la care se adaugă sos de roșii. Este servit între două jumătăți de baghetă, cam ca un hotdog. Rețeta este menționată în 1927, unde apare în meniul Festivalului de San Gennaro, fiind tradițional la categoria street food.
Croque-monsieur (la fel ca și varianta Croque-madame) este un clasic franțuzesc, de data aceasta. Între puținele, am putea spune, pentru că știm că francezilor le place să mănânce așezat și elaborat. Și de data aceasta vorbim despre un sandvici cald, cu șuncă și cașcaval topit, între două felii de toast. Rețeta a apărut în meniurile pariziene în jurul anului 1910, iar unii susțin că a apărut dintr-o întâmplare: muncitorii și-au uitat prânzul lângă un radiator încins, iar când s-au întors pentru masă, au constatat că se topise brânza. Pentru că brânza topită are un ”je ne sais quois” cuceritor, sandviciul a devenit extrem de apreciat. Și pentru că suntem în Franța, nu vorbim despre orice fel de brânză. În rețeta de bază, autentică, se specifică brânza Gruyere, iar sandviciul nu este doar cald, este ușor prăjit în unt. Croque-monsieur este atât de popular, încât l-a pomenit și Proust, în cuprinsul volumelor În căutarea timpului pierdut. Proust a mai făcut celebră și Madeleine, așadar putem să-i mulțumim și pentru aceasta.


Pentru Bocadillos trebuie să mulțumim Spaniei. Este făcut dintr-un fel de baghetă locală, cu carne, brânză, ton, omletă, jamón sau chorizo. Deși localnicii nu adaugă sos de maioneză sau salată, direct pe pâine sunt plasate roșii cu ulei de măsline. În funcție de specificul zonei, apare și combinația de ingrediente, însă e sigur că bocadillos găsim în taverne sau la tonete pe stradă ori în baruri, dar mai puțin în restaurante.
Unul dintre cele mai populare sandviciuri a rămas fără un nume propriu: cel cu felii de friptură rece de vită. Dar dacă spuneți roast beef sandwich, toată lumea știe ce vă doriți. Și tot după preferințe, îl primiți cald sau rece. Chiflele sunt, de obicei, cu susan, iar alături primiți și ceapă! Sandviciurile au apărut la Boston, unde sunt combinate și cu brânză topită, sos BBQ ori maioneză sau chiar toate trei deodată.