În anii 90, străzile Bucureștiului au fost efectiv invadate cu câteva produse pe care, până atunci, nu le văzusem nici prin filme, pentru că nici filme nu prea fuseseră la televiziunea României Socialiste. Între micile plăceri vinovate pentru care, între noi fie vorba, stăteai destul de mult la coadă, erau la vremea respectivă gaufrele belgiene. Le mai țineți minte?
Numele de obelios nu ne spune astăzi cu siguranță nimic, dar pentru grecii din antichitate erau aproape același lucru cu vafele sau gaufrele din zilele noastre. Un aluat dintr-un amestec mai consistent decât cel de clătite din făină, apă sau lapte și ulterior ouă, copt cu ajutorul fierului încins, un fel de tigaie cu coadă foarte lungă. La fel de bine am putea spune că precursoare ale vafelor erau acele plăcinte, sa le numim așa, coapte pe pietre fierbinți încă din epoca de piatră. Dar faptul că, la un moment dat, le-a fost adăugată partea dulce, inițial miere și mult mai târziu zahăr, le-a transformat din mâncare în desert.
Primele dispozitive din fier pentru vafe, cu modelul caracteristic al fagurelui, au apărut în anii 1200 și cele două părți erau legate prin balamale. Ca și acum, aluatul era turnat ușor în formă, cele două părți din fier suprapuse și presate și totul gătit la foc deschis.
Cel mai vechi cuvânt care descrie vafele de azi este walfre, așa cum le numeau vechii franci, iar denumirea în engleză, waffles, vine pe filieră olandeză, wafel, cuvânt ce poate fi urmărit în diverse forme până în epoca medievală. De altfel, exact pelerinii care le-au degustat în Olanda sunt cei care le-au dus și pe continentul american. Denumirea de gaufre este cea în franceză, dată de valonii belgieni.
Celor mai familiarizați cu tradiția catolică, le putem spune și că inițial vafele au semănat foarte mult cu hostia, pâinea de împărtășanie din bisericile catolice, un mic biscuite rotund, încrustat cu elemente creștine, dintr-un aluat de făină cu apă, copt exact așa, inițial, între două bucăți de metal încins. Gofrele din Evul Mediu au preluat ideea de model încrustat și sistemul de coacere. În zona Belgiei de azi există foarte multe colecții și chiar muzee unde sunt expuse aceste dispozitive pentru coacerea vafelor, iar modelele de pe ele sunt dintre cele mai interesante. Mult mai târziu au apărut modele acestea simple, de fagure de miere, pe care îl știm noi astăzi.
De-a lungul anilor, în Europa, vafele devin în mod obișnuit vândute de vânzătorii stradali. Drept urmare, până în secolul al XVI-lea, toată societatea mănâncă vafe. Din păcate, rețetele diferă în funcție de venitul fiecăruia: cei mai puțin avuți le prepară dintr-un aluat cu făină și apă și seamănă mai degrabă cu un biscuite mai gros. Clasele privilegiate adaugă ouă, lapte și miere care creează un deliciu gustos și delicat.
În ce privește condimentele, când cruciații s-au întors din Orient cu mirodenii precum scorțișoara și ghimbirul, aceste arome și-au făcut loc în aluatul de napolitane. La fel au făcut ulterior și smântâna, mierea, untul și agenții de dospire, care au dus la produse mai dense, care semănau mult mai mult cu vafa modernă.
Iar cele mai cunoscute dintre toate sunt Gaufre de Liege, sau Liege waffles. Acestea sunt, de altfel, cele care au ajuns și la noi, în anii 90!
De când am descoperit câteva rețete interesante, noi le-am mai și testat. În rețetă nu doar dulci, ci și sărate! Și, dacă v-ați cumpărat sau ați primit cadou aparatul pentur vafe și deja v-ați săturat de ele, noi i-am descoperit mai multe întrebuințări.
Revenind însă la vafele noastre, dacă vă mai îndoiați cât sunt de iubite și apreciate nu doar în Europa, ci și În Statele Unite, să știți că le-a fost dedicată și o sărbătoare. Europa, mai ales suedezii, sărbătoresc Ziua Internațională a Vafei, în 25 martie, de Bunavestire. Americanii au lăsat-o pentru august, pe 24, când au Ziua Națională a Vafei.
Surse documentare:
https://en.wikipedia.org/wiki/Waffle
https://www.atlasobscura.com/articles/waffle-history
https://cityscape-travel.com/liege-waffle/
https://time.com/3957420/waffles/
