fbpx

Fiecare cu plăcinta lui!

Lángos

Aroma aceea de aluat dospit, de obicei cu ou și cu lapte, prăjit în baie de ulei și dat apoi prin zahăr pudră sau cu dulceață ori smântână alături, este pentru cei mai mulți dintre noi motiv de oftat adânc.

Indiferent că le numim plăcinte, gogoși, scovergi, crofne sau langoși, de cele mai multe ori implică un plural și un zâmbet larg, copilăresc, pentru că doar atunci mâncam fără strop de vinovăție că ba e prăjeală, ba e mult zahăr, ba e aluat…


Totuși, oriunde mergi în lume, nu se poate să nu găsești un astfel de aluat, iar la noi se găsesc toate cele enumerate mai sus și cu siguranță și altele și fiecare ține la rețeta lui și alta mai bună nici că este! Cei care au însă o pasiune pentru gust, le vor încerca pe toate și vor constata că una dintre variante, cel puțin, este mai mult decât un desert, aproape o mâncare în sine, cum e cazul ungurescului langoș (Lángos).

Despre acesta se spune că ar fi un fel de urmaș al focacciei sau la fel de bine al pizzei.

În cel mai vechi dicționar maghiar cunoscut, Glosarul de la Beszterce*, care datează din secolul al XV-lea, se spune că strămoșul langoșului, care arată ca o gogoașă turtită sau plăcintă, cum îi spun ardelenii, era panis focacius, pâinea romanilor coaptă în spuză. Langoșul nostru nu mai este copt în spuză, este în baie de ulei, și are acum și veri mai apropiați, în bucătăria turcească și grecească modernă – lalanga pentru turci și lalagia pentru greci. Și nu doar aceștia!

Originea langoșilor vine oricum dintr-o tradiție veche, de pe vremea când fiecare familie își cocea pâinea acasă. Iar pe lângă pâine, totdeauna mai aveau loc și unele dulcegării, de obicei pentru copii. Dar pentru că timpurile moderne au închis încet-încet cuptoarele de pâine, cei care nu au vrut să renunțe la toate bunătățile s-au adaptat și au trecut la gătitul pe plită sau în tigaie. De altfel, plăcintele ardelenești sau codrenești cum se mai numesc ele, seamănă poate cel mai mult cu langoșii, dar nu sunt prăjite în baie de ulei, ci coapte pe plită încinsă.

Langoşul are o tradiţie îndelungată în Ungaria și care s-a extins în teritoriile fostului regat, precum Voivodina, sudul Slovaciei, Transcarpatia ucraineană, Banat sau Transilvania. Langoşul are un mare succes şi în Austria, Cehia și fără îndoială în România.
Și pentru că maghiarii își iubesc mâncarea, langoşul este marcă înregistrată a bucătăriei lor. Numele vine din cuvântul “lang”, ceea ce în maghiară înseamnă „flacără“. Se face trimitere, astfel, și la modailitatea în care se prepara inițial.

Cui i s-a făcut poftă, reteţa langoşului este foarte simplă: făină, apă, drojdie şi sare. Se frământă și se lasă un timp la dospit, apoi se porționează în rotocoale de dimensiunea găluștilor care se turtesc pur și simplu cu podul palmei și se întind ușor, apoi se prăjesc în ulei încins. Se servesc simpli sau cu brânzeturi (brânză, caşcaval afumat, telemea), cu smântână, cu sos de usturoi, dar şi cu bacon sau cârnaţi picanți. Bineînțeles, pot fi și cu dulceață!

După cum se vede, vorbim, de fapt, despre este o masă pe care trebuie să ajungi să o meriți, de preferință la finalul unei zile grele de muncă ori ca turist prin pădurile transilvane sau chiar după o noapte lungă prin Budapesta. Langoșul nu este un simplu desert, așa cum suntem obișnuiți cu o plăcintă. Oricum ar fi, însă, intră la categoria street food și încă una absolut delicioasă.
Ca urmare, de ce să nu fie chiar o focaccia sau o pizza, în variantă locală, pentru că tocmai ce îl avem în fața ochilor pe cel cu cârnați!


Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/L%C3%A1ngos