La noi, ca de altfel în lumea întreagă, turta dulce este sinonimă cu Crăciunul și cu târgurile artizanale asociate sărbătorilor. Dacă ne întrebăm de unde acest obicei, cine a dat startul, este foarte greu de spus cu certitudine, în condițiile în care dulciuri cu aceeași compoziție, pe bază de făină și miere, erau comune și în Roma Antică.
Să lămurim însă numele. Gingerbread ne-ar face să îi spunem pâine cu ghimbir, însă consistența nu este aceea a unui aluat de pâine, iar istoricii și lingviștii spun că provine, de fapt, din limba franceză veche, gingerbras, care înseamnă pur și simplu ghimbir conservat. Motivul este foarte simplu, ghimbirul nu este doar gustos, ci are și proprietăți care ajută la conservarea prăjiturii.
Wikipedia notează că se crede că turta dulce a fost coaptă pentru prima dată în Europa la sfârșitul secolului al XI-lea, când cruciații care au revenit de pe Pământul Sfânt au adus cu ei rețeta aromată din Orientul Mijlociu.
Conform legendei franceze, turta dulce a fost adusă în Europa în 992 de călugărul armean, mai târziu sfânt, Grigorie de Nicopolis (Grigorie Makar). A locuit șapte ani în Bondaroy, Franța, lângă orașul Pithiviers, unde a predat gătitul cu turtă dulce preoților și altor creștini.
Și totuși turta dulce este mai mult germană decât franceză.
Lebkuchen, denumirea în germană, este înregistrată încă din 1296 la Ulm și 1395 la Nürnberg, Germania. Nürnberg a fost recunoscut drept „Capitala lumii pentru turtă dulce”, când în anii 1600, breasla a început să angajeze maeștri brutari și muncitori calificați pentru a crea opere de artă complicate din turtă dulce. Îndulcitorul tradițional este mierea, folosită de breasla din Nürnberg. Condimentele folosite sunt ghimbir, scorțișoară, cuișoare, nucșoară și cardamom.
Figurinele de turtă dulce datează din secolul al XV-lea, iar fabricarea de figurine din biscuiți fost practicată în secolul al XVI-lea. Primul exemplu documentat de figurine de biscuiți din turtă dulce este de la curtea Elisabeta I a Angliei: avea figuri de turtă dulce făcute după asemănarea unora dintre oaspeții ei importanți.
În ce privește însă căsuța de turtă dulce atât de frumos decorată cu glazură colorată, acestea își au originea în Germania în secolul al XVI-lea. Casele elaborate cu ziduri de biscuiți, decorate chiar și cu foiță de aur, acolo unde poziția socială trebuia exprimată altfel, au devenit asociate tradiției de Crăciun. Popularitatea lor a crescut când frații Grimm au scris povestea lui Hansel și Gretel, în care personajele principale dau peste căsuța din turtă dulce ascunsă adânc în pădure. Totuși, uitându-ne peste sursele la dispoziție, ar fi corect să spunem că nu e clar dacă aceste căsuțe decorate au fost sau nu rezultatul popularului basm, sau au fost pomenite de povestitori pentru că erau deja prezente în cultura populară locală.
Căsuțele de turtă dulce au devenit extrem de populare în timpul Crăciunului, iar tradiția a traversat oceanul odată cu imigranții germani.
În Europa, coacerea de turtă dulce a devenit recunoscută ca o profesie în sine, parte a breslei bucătarilor. În secolul al XVII-lea, numai membrii recunoscuți ai respectivei ghilde aveau voie să pregătească turtă dulce. Asocierea acesteia cu Crăciunul sau Paștele este dată de faptul că regulile erau mult mai relaxate la vremea respectivă în perioada sărbătorilor. La 1600, lumea nu avea aceleași obiceiuri culinare pe care le avem noi acum. Dulciurile erau o sărbătoare în sine, carne nu se mânca zilnic, iar majoritatea mânca o singură masă principală pe zi. Norocoșii aveau chiar mâncare caldă, ce-i drept de legume.
foto: pixabay.com
