Numim acum ceai majoritatea infuziilor pe bază de plante pe care le consumăm calde, dar ceaiul-ceai provine din planta de ceai, Camellia sinensis, după denumirea ei științifică, o plantă care crește doar în regiunile tropicale și sub-tropicale. Cea mai bună calitate a frunzelor este obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1500 m, deoarece planta crește mai încet și capătă o aromă mai bună.
Deși japonezii sunt cei care au tranformat în adevărată artă ceremonia ceaiului, tradiția infuziei de plante vine din China. Planta de ceai, însă, este originară din sud-estul Asiei, regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuințat pentru prima oară de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor. O legendă populară chineză spune că împăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze de ceai au căzut în bolul împăratului, colorând ușor apa din acesta și dându-i o aromă plăcută. Mai mult decât atât, băutura s-a dovedit a fi revigorantă.
Legenda este însă doar o legendă, iar oamenii au început să bea ceai așa cum au consumat și alte plante de-a lungul vremii: cele cu gust plăcut și care s-a dovedit că nu sunt otrăvitoare, ci chiar terapeutice (cum e și cazul ceaiului sau al plantelor medicinale) au fost cultivate programat, nu doar culese din flora spontană. Cert este că ceaiul a devenit popular în China în timpul dinastiei Tang (618-907) iar ceainăriile nu au așteptat prea mult să își facă apariția. Cam din aceeași perioadă datează și primul tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului). Și tot în acele vremuri, ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un călugăr budist. Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu) a fost creată, însă, câteva secole mai târziu, în secolul al XIII-lea, de către un preot Zen. Alte câteva secole mai târziu, ceaiul ajunge și în Europa: prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606.
Deși planta originară este aceeași, cultivată acum pe patru continente, în funcție de gradul de oxidare al frunzelor, avem și cele 4 tipuri principale: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul negru.
Ceaiul alb
Provine din muguri și frunze foarte tinere, tratate termic pentru a opri fermentarea naturală și deshidratarea. Practic, frunzele nu sunt lăsate să se veștejească, nu sunt rulate și nici lăsate la oxidat, păstrându-se cât mai multe dintre caracteristicile inițiale. Pentru că vorbim de producție în cantități mici, prețul este mare.
Ceaiul verde
Frunzele culese sunt lăsate la veștejit, apoi sunt tratate uscat sau la abur fierbinte la maxim 2 zile după cules pentru împiedicarea oxidării. Frunzele pot fi modelate în formă de perle, de spirale sau lăsat în stare liberă.
Ceaiul oolong
Frunzele sunt lăsate la stafidit și rulate, timp de 2-3 zile (sau mai mult), apoi întinse pentru oxidare. Ceaiul oolong (sau wulong) este un tip intermediar între ceaiul verde și cel negru, apropiindu-se ca proprietăți mai mult de unul sau de celălalt în funcție de perioada cât a stat la oxidat.
Ceaiul negru
Frunzele sunt lăsate să se oxideze complet, procesul durând între 2 săptămâni și o lună, după ce au fost parcurse etapele de veștejire și rulare.
Ceaiul pu-erh
Frunzele sunt culese manual din copacii de ceai bătrâni și sunt sortate, întinse în încăperi bine ventilate pentru a se ofili un pic înainte de stoparea oxidării prin prăjirea în tăvi. Frunzele sunt rulate fără a le rupe și întinse la soare pentru a se usca doar atât cât să nu se fărâme, apoi sortate pe categorii.
Majoritatea ceaiurilor de pe piețele occidentale și importate și la noi sunt amestecuri fie între plante din aceeași regiune, fie din mai multe zone, pentru a obține un gust cât mai bun.
Între cele mai cunoscute combinații de ceaiuri sunt cele cu ceai negru:
Earl Gray: amestec de ceaiuri negre aromate cu ulei volatil de bergamotă; în original conținea ceai negru indian și ceai negru de Ceylon.
English Breakfast: amestec variabil de ceai negru de Assam, Ceylon, Keemun.
Irish Breakfast: cel mai adesea este un amestec de ceaiuri negre foarte tari de Assam.
English Afternoon: amestec de ceaiuri negre mai ușoare
Russian Caravan: amestec de ceai afumat Lapsang Souchong, ceai Keemun sau Yunnan; printre ingrediente se pot regăsi și ceaiuri oolong.
Între ceaiurile verzi aromatizate, cel mai popular este cel impregnat cu parfum de iasomie. Procedeul este originar din nordul Chinei și constă în așezarea alternativă a straturilor de ceai și flori, urmată de o a doua uscare a ceaiului după impreganare și îndepărtarea florilor.
Trei dintre ceaiurile indiene au făcut istorie, am putea spune, dar în lume sunt mult mai multe varietăți:
Ceai negru Assam: care se folosește și în amestecurile enumerate mai sus
Darjeeling: un ceai floral, astringent, cu note fructate.
Ceylon: cu gust aspru, intens aromat.
Poate chiar mai mult decât pentru cafea, calitatea apei este foarte importantă atunci când preparăm ceaiul. Cea mai potrivită apă este cea de izvor cu un conținut potrivit de minerale (apa de la robinet și apa distilată nu sunt indicate).
Temperatura apei și timpul de infuzare se stabilește în funcție de tipul de ceai și este de preferat să alegem frunze întregi de ceai și nu pliculețe.
Astfel, pentru ceaiul verde, apa este sub punctul de fierbere; cu cât temperatura este mai scăzută (60, chiar 50 de grade Celsius), cu atât timpul de infuzare poate fi mai lung și aroma va fi mai puternică, dar nu amară. Ceaiul oolong se recomandă a fi infuzat 3 minute la 80 de grade Celsius, iar ceaiul negru se infuzează 3 minute la 85 de grade Celsius;
Surse documentare:
https://www.tea.co.uk/history-of-tea
https://en.wikipedia.org/wiki/Tea