Karađorđe Petrović, inițial Đorđe Petrović, a fost conducătorul primei răscoale sârbeşti împotriva dominaţiei otomane, la începutul secolului al XIX-lea, cu legături strânse cu Eteria și în ritm cu Revoluția de la 1821, a lui Vladimirescu. Karađorđe a ajuns mare voievod al Serbiei şi fondatorul dinastiei Karageorgevici. În urma revoltei, el a fost nevoit să fugă din Serbia şi s-a refugiat în Basarabia ocupată de ruşi (la Hotin). A fost însă întemeietorul unei dinastii, fiind tatăl viitorului Principe Alexandar Karageorgevici, bunicul regelui Petar al Serbiei şi străbunicul primului rege Iugoslav, Alexandar I.
Povestea acestui mare luptător al creștinătății a creat foarte multe legende și este unul dintre cele mai îndrăgite și cunoscute personaje din Serbia de azi. În cinstea lui fost creat un ordin de medalii, Ordinul Steaua lui Karageorge, cea mai înaltă decorație civilă și militară sârbă, care își are originile în timpul Regatului Serbiei.
Deși s-ar putea spune că șnițelul Karageorge ar avea legătură directă cu marele luptător poreclit Cel Negru, se pare că lucrurile nu stau chiar așa.
De fapt șnițelul a fost creat de bucătarul sârb Mića Stojanović (ajuns bucătarul lui Josif Broz Tito) în anii 1950, când a trebuit să creeze o versiune improvizată a Puiului Kiev, dar fără pui. El a înlocuit carnea cu cea de vițel, a umplut-o cu caimac, a turnat peste ea sos tartar și a folosit felii de lămâie și roșii pentru a recrea Ordinul Steaua lui Karađorđe.
Astfel, se pare, că preparatul și-a câștigat numele de Karađorđeva šnicla sau șnițelul Karageorge. Uneori este denumit și „visul fecioarei”, datorită formei sale falice.
Și dacă tot am ajuns la formă să vă povestim și cum arată, de fapt, acest preparat specific al bucătăriei sârbești. Practic este o friptură de vițel sau de porc bătută ca un șnițel și umplută cu caimac și șuncă, rulată ca o sarma și apoi trecută, tot ca un șnițel, prin ou și pesmet. Ulterior este prăjit în baie de ulei. Când este tăiat, șnițelul lasă să iasă acea umplutură teribil de gustoasă. În mod tradițional, este servit cu cartofi prăjiți și sos tartar.
Trebuie spuse aici câteva lucruri despre caimac, foarte popular, de asemenea, cu cevapi, carne de vițel și cârnați de miel, tradiționali în Balcani.
Kaymak, sarshir sau qashta/ashta este un produs lactat cremos, asemănător cu smântâna închegată, făcut din lapte de bivoliță, de oaie, de vacă sau de capră. Este specific Asiei Centrale, Balcanilor, unor țări din Caucaz, în Levant, în regiunile turcești, Iran și Irak.
Cum gastronomia sârbească își datorează diversitatea impresionantă poziției geografice și istoriei sale tumultoase, mâncărurile vecinilor noștri sunt rezultatul unor combinații între bucătăria turcească, cea maghiară, greacă și bulgară. De aici și caimacul. De fapt kajmak, așa cum îl numesc sârbii. Acum este un produs specific bucătăriei vecinilor noștri și, chiar dacă ne este familiar odată descris, noi nu îl folosim. Se pare că a ajuns însă pe rafturile unui supermarket din România. Revenind, însă, caimacul este obținut prin fierberea la temperatură mai redusă a laptelui proaspăt și gras. În timpul procesului, smântâna se adună la suprafață și este colectată cu grijă, rezultând acest caimac.
Și nu, cafeaua cu caimac nu este cafea cu spumă deasupra, este cafea cu smântână din aceasta.
Surse documentare:
https://en.wikipedia.org/wiki/Kara%C4%91or%C4%91e
https://en.wikipedia.org/wiki/Kara%C4%91or%C4%91eva_%C5%A1nicla
https://en.wikipedia.org/wiki/Serbian_cuisine
https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_Kara%C4%91or%C4%91e%27s_Star
