fbpx

Gătesc orice le aduce bucurie oamenilor

Nu-mi plac mâncărurile care arată bine, dar care nu au gust. Nu suport „fonfleurile”, doar de dragul de a fi prețios. Nu suport nici așa zisele salate care nu sunt altceva decât niște frunze aruncate acolo, fără dressing, fără savoare, mâncărurile cu descrieri sofisticate, dar care se pot reduce doar la câteva ingrediente. Mă amuză expresiile de genul „salsa de…, pe pat de…. sau semințe hidratate în….”.

Camelia Cavadia – Specialist în comunicare și relații publice (pe scurt, PR), scriitoare

O mână de om cu o inimă de aur, sensibilă, timidă, dar și puternică în același timp, Camelia este un om al cuvintelor, al lucrurilor frumoase. ”La început, PR-ul mi s-a părut o meserie pe care o poate face oricine, mai mult, că nici măcar nu-i meserie și că tot ceea ce clădești poate fi răpus cu doar o suflare de vânt. Cei peste 20 de ani adunați în acest domeniu (Pro TV, Antena 1, Fabrica de PR) mi-au demonstrat însă exact contrariul, iar faptul că lucrurile clădite bine în trecut rezistă și astăzi se datorează unei comunicări sănătoase, făcute cu răbdare, strategie și drag”.

De la poveștile despre vedete, într-o zi a simțit că este timpul să-și spună și propriile povești. “Scrisul mi-a revigorat întreaga viață, mi-a înfrumusețat-o într-un fel pe care nu mi l-aș fi putut nici măcar imagina.“

Așa au apărut romanele Vina (2015) – desemnat „Cel mai bun roman de debut” al anului 2015, la cea de-a XXIX-a ediție a Festivalului Internațional de la Chambéry, Franța, Măștile fricii (2016), Purgatoriul îngerilor (2018) pe care vă invităm să le citiți (le puteți comanda aici). Vă promitem că vor fi mai mult decât o lectură, sunt adevărate povești de viață, așa cum poate nici nu vi le imaginați.

Te-a inspirat vreun preparat descris într-o carte/film să-l gătești?

Nu neapărat. Mai degrabă mi-a făcut poftă de mâncare și atunci m-am dus și mi-am luat din frigider ceea ce m-a atras pe moment. Dar citesc cu plăcere astfel de pasaje. ☺ De exemplu, când citesc Murakami abia aștept să ajung la paginile în care (de obicei) personajul principal își prepară micul dejun, prânzul sau cina. Îmi face o deosebită plăcere să parcurg acele pasaje și recunosc că aștept cu nerăbdare fiecare nouă carte a scriitorului japonez inclusiv din acest motiv. Într-un anume fel, mă simt ca și cum aș fi acolo cu el, privindu-l îndeaproape cum își prepară masa, iar uneori chiar am sentimentul de participare la un adevărat ritual. Îmi place migala cu care face totul, faptul că (arareori) se grăbește atunci când vine vorba de pregătit mâncarea și chiar și atunci când e vorba despre un simplu sendviș lasă impresia de ceva elaborat. Mai mult decât atât, nu e vorba doar de ritual în sine, ci de toată atmosfera creată în jurul mesei, de tăcerea sau, dimpotrivă, muzica, fundalul pe care se desfășoară aceste scene. E ceva aproape magic la felul în care reușește Murakami să creeze stări și încărcături emoționale chiar și din cele mai obișnuite momente ale existenței.

Am strâns la un moment dat într-un articol câteva rețete din mâncărurile preparate de personajele sale în cărți, dar nu am încercat niciuna dintre ele – deși cu acest gând le adunasem acolo inițial.


Ce nu ai putea refuza niciodată să mănânci?

Primul lucru care îmi vine în minte este pâinea. Dacă simt miros de pâine caldă, cu crustă crocantă și miez pufos, pur și simplu încep să înghit în sec și intru în primul magazin din care pot să cumpăr. Sunt foarte multe lucruri de care mi se face poftă pentru că sunt extrem de gurmandă. Pur și simplu nu poți vorbi cu mine despre gogoși sau clătite fără ca eu să nu mă duc glonț acasă și să nu mă apuc să-mi fac. La fel, îmi plac la nebunie ciorbele. Nu pot sta mai mult de o săptămână fără să mănânc o ciorbă acră și bună, cu mult leuștean deasupra. Mănânc aproape orice miroase apetisant și e gătit bine, cu gust.

Nu-mi plac mâncărurile care arată bine, dar care nu au gust. Nu suport „fonfleurile”, doar de dragul de a fi prețios. Nu suport nici așa zisele salate care nu sunt altceva decât niște frunze aruncate acolo, fără dressing, fără savoare, mâncărurile cu descrieri sofisticate, dar care se pot reduce doar la câteva ingrediente. Mă amuză expresiile de genul „salsa de…, pe pat de…. sau semințe hidratate în….”.

Asociezi lectura cu un preparat sau cu o băutură?

Pentru mine nu contează genul de lectură, contează bucuria lecturii în sine, actul acela deplin de relaxare în care uit de mine și de viața mea și mă las absorbită în acțiunea unei cărți (de orice fel ar fi ea). Obișnuiesc să însoțesc lectura cu băuturi sau deserturi menite să-mi aducă și ele un plus de răsfăț, astfel încât să scot maximum de bucurie din această activitate. Așadar, însoțesc lectura cu mici gustări, deserturi, limonadă, cafea (dacă nu e seară) sau un pahar de vin.

Care este rețeta copilăriei?

Până la vârsta de șase ani, am crescut împreună cu sora mea, la țară la bunici, iar printre puținele dulciuri pe care le făcea mamaia se numărau turtele. Un fel de gogoși mai mari, pudrate din abundență cu zahăr tos, ce nu apuca niciodată să se topească pe turta fierbinte, căci le mâncam imediat. Iubeam crănțănitul acela, combinat cu moliciunea gogoșii.

Dar cred că reprezentativă pentru copilăria mea și a surorii mele a fost „bucățica în sulae” (de fapt era „sucală”, dar noi așa am botezat-o micuțe fiind și așa i-a rămas numele). Nu era altceva decât o înșiruire de bucăți de carne de porc, și mai slabă și mai împănată, înfipte într-o țepușă de fier, unele lângă cealalte și băgate în sobă să se frigă la jar. Această țepușă avea la unul dintre capete un mâner gros de lemn de care bunica sau bunicul apucau cu încredere, ținând-o mai sus sau mai jos deasupra jarului, rotind-o în funcție de cât de puternic era jarul și cât de repede se rumenea carnea. E de prisos să spun că până era gata frigăruia aceea imensă, mirosul ne înnebunea pur și simplu și ne făcea să întrebăm întruna: „mai e mult?”. Fiecare picătură de grăsime scursă pe tăciunii încinși radia un miros absolut irezistibil în micuța încăpere în care ne făceam veacul, punându-ne la grea încercare răbdarea și rezistența la foame sau, mai degrabă, la poftă. Mâncam cărnița alături de murături proaspăt scoase din pivnită, însoțite neapărat de un păhărel de vin roșu – pentru sănătate:). Uneori mâncam cu pâine, deseori cu mămăligă și mujdei. Nu ne săturam niciodată de o astfel de masă și de câte ori eram întrebate ce vrem să mâncăm, răspundeam inevitabil: „bucățică în sulae”.

Ce pregătești special pentru o aniversare în familie?

Nu știu neapărat dacă sunt preparate speciale, dar, la cererea familiei extinse, pregătesc (aproape) la fiecare masă aniversară câteva feluri de mâncare pe care nimeni nu concepe să nu le găsească pe masă.

Așadar, nu lipsesc niciodată chifteluțele, cele normale și cele în crustă de susan, rulada de carne, salata boeuf, salata de vinete, icre de fasole uscată, salata de fasole verde, salata de ciuperci, salata de ouă, icre (de pește), sărmăluțe.

Fac foarte des (tot la cererea publicului ☺) pui pe sticlă cu sos de maioneză și usturoi, pui Shanghai, mușchi de porc sau vită cu sos de gorgonzola și piper verde. Gătesc orice le aduce bucurie oamenilor și am învățat în timp gusturile fiecăruia, așa că țin întotdeauna cont de ele.

”Ratatouille” sau ”Chocolat”?

Dacă vorbim despre filme fiecare mi-a plăcut în felul lui, dacă vorbim despre gusturi voi alege de această dată ciocolata. Nu prea mă omor după ratatouille și asta pentru că nu agreez vinetele în mâncăruri (îmi plac doar coapte, făcute salată).

Cafea sau ceai? Ai un ritual anume?

Îmi place cafeaua și pentru gustul și mirosul ei, dar și pentru ritual în sine. Cafeaua vine la pachet cu o stare de bine, chiar dacă obișnuiesc să trag din cafeaua de dimineață până după prânz, când deja muncesc sau scriu de câteva ore bune. O prefer cu multă spumă de lapte într-un recipient mare, generos. Știu că băutorii adevărați de cafea vor spune că asta nu e cafea adevărată, dar mie așa îmi place.

Ceai beau doar când sunt bolnavă (cred că așa mi s-a împământenit din copilărie când bunica ne făcea ceai de pătlagină când ne durea în gât și țușeam și ceai de izmă/mentă, dacă ne durea burtica. Singurul ceai pe care-l beam de plăcere era cel de tei. Chiar și acum ceaiul de tei cu lămâie a rămas unul dintre preferatele mele. Prin urmare, acasă beau ceai destul de rar, dar îmi place să-l prepar, să-l las la infuzat, să-l pun în ceșcuțe potrivite, îmi plac miresme în care îmbracă încăperea, dar nu prea mă omor cu băutul lor. ☺

Dar dacă merg în ceainării, acolo chiar îl savurez.

Cum arată un mic-dejun de weekend? E diferit de cel de peste săptămână?

Micul dejun de weekend este, de fapt, singurul pe care îl iau. Sau, mai precis, era. Acum, de când nu mai merg la birou și lucrez de acasă sau din diverse alte locuri, din natură, am reînceput să mănânc mai des dimineața. Însă tot în weekend e micul dejun cel mai consistent. În perioada asta mănânc destul de des salată de vinete cu roșii, ardei copți și brânză. Când sunt la țară mă bucur de lapte proaspăt muls, fiert, cu mămăliguță, îmi plac salatele de roșii, ardei gras și castravete și mănânc cu plăcere ouă ochiuri (de preferat proaspete, de rață). Aș mânca oricând pâine prăjită cu unt, plăcinte, bundincuțe dulci sau sărate. Îmi plac la nebunie bruschetele, pe care le fac în diverse combinații, cu mirodenii proaspete (dar nu în exces).

Ai un Chef preferat?

Nu, nu am.

Mâncare grecească sau italienească?

Ambele. Chiar nu mă pot decide. Recunosc că una dintre bucuriile vacanțelor în Grecia o reprezintă mâncarea. Poate se datorează ospitalității localnicilor, poate fi și de la marea și peisajele care-ți taie respirația și te fac să simți cu toți porii că ești în vacanță, dar absolut toată mâncarea grecească mi se pare gustoasă și îmbietoare. Chiar și preparatele după care altfel nu mă dau în vânt acasă, acolo mi se par absolut delicioase. Așa că mâncarea grecească e sinonimă în mintea mea cu mâncarea bună, de vacanță.

În ceea ce privește mâncarea italienească pot să spun doar atât: în 5 zile de stat la Roma m-am îngrășat 4 kilograme. Am încercat toate pastele posibile (în afară de cele picante, căci nu mă împac deloc cu iutele), toate sosurile, toate felurile de pizza, de panini și tot aș mai fi mâncat. Îmi plac la nebunie pastele simple aglio olio, pastele cu scoici/midii, paste cu pomodoro și busuioc, pizzele simple și gustoase.

Care e desertul preferat? Dar cel pe care-l faci cel mai des?

Recunosc, nu sunt o foarte, foarte mare fană a dulciurilor, sau mai precis nu eram până în urmă cu câțiva ani, când aș fi dat oricând dulcele pentru mâncarea adevărată. În ultima vreme, însă, mi-e tot mai poftă de ceva dulce, mai ales atunci când scriu, citesc sau lucrez de acasă.

Îmi plac foarte mult clătitele cu dulcețuri făcute în casă, îmi plac mult prăjiturile cu fructe (vișine, cireșe, caise, prune), tartele cu fructe, dar și cu brânză dulce și stafide, înghetața de pepene galben, înghețata de cafea și ness. Îmi place la nebunie plăcinta de dovleac, dar și plăcintele cu brânză dulce sau sărată. Savurez oricând un croissant cu unt, pateuri cu brânză sau carne.

Desertul pe care l-am făcut cel mai des în viața mea a fost tortul de biscuiți (fiind preferatul fiicei mele), tort căruia ajunsesem să-i urăsc până și numele și pe care m-am bucurat infinit când l-am înlocuit cu tortul cu blat normal, cu cremă de ciocolată. În cele din urmă am ajuns să mă satur și de acesta, pentru că era unicul desert pe care îl mânca și-i plăcea fiicei mele. În toată copilăria, dar și adolescența ei a făcut mereu tot felul de fixații pentru câteva feluri de mâncare sau deserturi de care nu se sătura niciodată și pe care mă trezeam că vrea să le fac din nou, deși abia se terminaseră. În ultimul timp fac destul de des tort amandină, iubit de întreaga familie, chiar dacă, la urma urmei e tot un fel de derivat al clasicului tort de ciocolată. E mult mai însiropat, însă, ganache-ul de ciocolată e mai fin, iar glazura crocantă e delicioasă.

La fel de apreciate în familia noastră sunt și mini choux a la creme-urile pe care le fac de obicei iarna când fie le mâncăm simple, umplute cu cremă de ciocolată și rom, fie cu vanilie și frișcă, fie le pun la profiterol.

Las aici rețeta de Choux a la creme pe care o fac eu. Ingredientele sunt pentru aprox 30 buc. Eu fac de obicei această rețetă x2, x3 sau x4, în funcție de câți doritori se înscriu pe listă ☺

Ingrediente

  • Pentru aluat
  • 125 ml apă

  • 30 g unt

  • 75 g făină

  • 2 ouă

  • sare

  • Pentru crema de ciocolată
  • 350 g unt

  • 200 ml frișcă lichidă

  • 100 g ciocolată cu lapte

  • 1 lingură de zahăr pudră

  • 2 lingurițe de cacao

  • esență de rom

Cum să faceți

  • Pentru aluat, punem la foc mic apa și untul. Adăugăm făină, amestecăm până se omogenizează, apoi luăm de pe foc și lăsăm să se răcească puțin.
  • Încorporăm pe rând ouăle, amestecând cu mixerul după fiecare în parte. Tot aici punem și praful de sare.
  • Punem aluatul într-un spriț dacă avem, dacă nu, punem cu lingurița gogoșele de 3-4 cm, pe o tavă, acoperită cu hârtie de copt, lăsând spațiu între ele.
  • Le băgăm la cuptor și le lăsăm în jur de 25-30 de minute (depinde de cuptor).
  • Pentru crema de ciocolată, eu fac o rețetă clasică, în care adaug rom mai mult. Se mixează împreună untul – aflat la temperatura camerei- cu zahărul pudră până devine o spumă.
  • Separat mixăm bine 200 ml frișcă lichidă până se întărește.
  • Topim ciocolata împreună cu 50 ml frișcă lichidă, o lăsăm să se răcească, după care o amestecăm cu frișca bătută.
  • Amestecăm untul cu cacaua, esența de rom și mixăm bine.
  • Încorporăm apoi în acest amestec câte o lingură din crema de frișcă și ciocolată și tot așa până terminăm.
  • Băgăm crema la frigider și umplem gogoșile de chouix a la creme doar după ce s-au răcit complet.
  • Putem pune frișcă sau nu, depinde de preferințe.
  • Nouă ne plac aceste chouix-uri umplute cu ciocolată, dar se pot umple și cu cremă de vanilie dacă nu sunteți fani ciocolată. Din același aluat se pot face și mini eclere.

5 fructe exotice preferate

Rodie, kiwi, ananas, mandarine, banane.

Carne – legume – lactate – care este ordinea preferințelor?

Carne, legume, lactate sau carne, lactate, legume, depinde de poftele zilei. ☺


O să las aici o retetă de sos de gorgonzola și roșii cherry care merge de minune cu un mișchi de vită. În loc de mușchi de vită se poate face și cu piept de pui (care altfel e destul de fad) sau mușchiuleț de porc (pe care îl las mai mult la prăjit în unt, pe o parte și pe cealaltă decât las mușchiul de vită).

Ingrediente

  • piper verde/roșu – după preferințe

  • busuioc proaspăt

  • 2-3 linguri de ulei

  • 12-15 roșii cherry

  • 1-2 căței de usturoi

  • 300 g smântână lichidă naturală (pentru frisca) cu 30% grăsime

  • 50 g brânză gorgonzola sau blue cheese

Cum să faceți

  • Punem puțin ulei aromat (sau ulei de măsline) într-o tigaie, adăugăm piper verde proaspăt râșnit (sau roșu, după preferințe), dar și câteva boabe întregi, câteva frunze de busuioc proaspăt (sau uscat) și doi căței de usturoi tăiați felii subțiri.
  • Adăugăm apoi roșiile cherry pe care le prăjim ușor, la foc mic spre mediu, pe toate părțile, astfel încât să nu se înmoaie foarte mult, ci doar până se crapă puțin pielița de deasupra și sunt ușor rumenite.
  • Într-o altă cratiță punem smântâna împreună cu bucățelele de brânză gorgonzonla (și alte brânzeturi dacă doriți/blue cheese etc), iar când începe să fiarbă ușor adăugăm uleiul aromat în care s-au prăjit rosiile cherry, cu tot cu frunzele de busuioc si boabele de piper, usturoiul rumenit. Sosul nu trebuie sa clocoteasca mai mult de 2-3 minute, ci doar cât să se topească brânza.